Moshe & Mordechai blog

Imaginaţi-vă situaţia în care vă urcaţi într-un taxi şi îi cereţi şoferului să vă ducă în cutare loc, unde aveţi treabă. Pe traseu observaţi că ăsta a luat-o aiurea, îi atrageţi atenţia, dar vă răspunde că ştie el mai bine. Într-un târziu vă lasă exact în capătul celălalt al oraşului, faţă de locul unde aţi fi vrut să ajungeţi. Ba mai mult, are pretenţia să-i plătiţi valoarea cursei… adică nu, să-i plătiţi un preţ mai mare decât cel afişat pe ceas, că aşa vrea el. Cum aţi reacţiona? Cred că nu greşesc presupunând că aţi refuza să-i plătiţi cursa, aţi face tămbălău, l-aţi reclama etc.

Acum haideţi să vorbim despre politică. Scenariul e acelaşi, doar că în locul taximetristului aveţi un politician, un partid, o alianţă de partide. Aţi stabilit o anume destinaţie, iar acum vă treziţi în câmp. Şi mai aveţi şi obligaţia de a plăti. Din greu. Nu-mi răspundeţi. Ştiu. Văd. Nicicum. Plătiţi. Şi îi înjuraţi pe cei de la celelalte firme de taximetrie partide, care v-au făcut acelaşi lucru. Înjuraţi pe bună dreptate. Pe ăilalţi. Pe ăştia nu, că i-aţi ales, că vă potriviţi “ideologic”, că nu-s ăilalţi. Da, sunteţi în câmp, fără un pol în buzunar, jegoşi, înfometaţi şi plini de datorii, dar loiali. Ba începeţi să vă auto-sugestionaţi că acolo aveaţi treabă, dar nu vă dăduseţi seama, noroc cu taximetristul că ştia el mai bine. Scoateţi un răcnet scurt, de control. Câmp. Mai încolo o groapă de gunoi fumegând, de unde vine o duhoare insuportabilă. Faceţi câţiva paşi ezitând, încă doi paşi. Apoi descoperiţi alţi lăsaţi în câmp. Schimbaţi câteva vorbe, vă împrieteniţi. Aţi mers cu aceeaşi companie votat cu aceiaşi. Vă convingeţi unii pe alţii că vă aflaţi în nişte locuri teribil de frumoase, că aerul e minunat, încărcat de ozon. Aşteptaţi fiecare dintre voi ca ceilalţi să recunoască primii că aţi luat-o rău. Că sunteţi fraieri. Într-un târziu porniţi la pas spre casă, cu pas greu, târând greu picioarele îngreunate de bocancii plini de glod, obidiţi şi plini de ciudă, cu captele plecate. S-a făcut seară. Faceţi cu mâna când vedeţi faruri, doar-doar v-o lua şi pe voi vreo maşină. Nu vă bagă nici dracu’ în seamă. Arătaţi prea prăpădiţi, prea vai de voi. Într-un târziu ajungeţi acasă, dar vă e ruşine să intraţi. Vă înfuriaţi! Mergeţi să reclamaţi! Chemaţi un taxi care să vă ducă la poliţie! Taxiul ajunge, porneşte… Apoi vă treziţi iar în câmp. Şi o luaţi de la capăt. Parcă v-aţi mira: taxiul ăsta era de la altă firmă, şoferul părea corect. Pentru că încă n-aţi înţeles că toate taxiurile sunt ale lor, toate firmele de taximetrie sunt ale lor…

După o vreme descoperiţi că sărăcia v-a biruit, datoriile v-au îngenuncheat. Iar viaţa voastră se reduce la opera lui Sisif. Doar că nu aveţi deal de urcat, ci mereu, mereu, mereu, fără contenire, vă târâţi dinspre groape de gunoi din câmp către casă. O casă  despre care  nu mai ştiţi nici cum arată, nici dacă există cu adevărat.

Acesta e doar un text fără nicio noimă. Scris în limba ţării unde oamenii sunt contribuabili vreme de patru ani şi alegători doar o zi. Nicio clipă cetăţeni.

“Să nu spui niciodată… niciodată”. Prostia asta, probabil, l-a făcut pe boul care a rostit-o pentru prima dată să treacă drept un mare înţelept. Enunţul se vrea isteţ, sinteză de calcul probabilistic, rezumat al hazardului şi o viagra cât toate zilele pentru erecţiile speranţei. Cantitatea de rumeguş de înţelepciune din propoziţia despre care vorbim nu depăşeşte 2 ebe. Dacă, în loc, am zice: “Să nu spui niciodată iahnie”, nivelul ar creşte brusc la 3 ebe. Iar dacă am deveni şi mai îndrăzneţi, reformulând şi zicând “Să nu spui niciodată acid dezoxiribo-nucleic”, ne-am afla brusc în faţa unei realizări, cântărind o udre şi 3 ebe (insuficient, desigur, ca puiul de găină să traverseze strada, dar îndeajuns de mult pentru a spera la performanţa marii înţelegeri a faptului că apa e udă).

Tipul de optimism pe care îşi propune să-l picure în ceai zicerea despre care vorbim iese binişor de pe derdeluşul “gândirii pozitive” şi intră în tarlaua lui Mendeleev, în zona substanţelor care se dau doar cu reţetă. “Să nu spui niciodată… niciodată”. Bine, să spunem că vreau să mă contaminez de optimismul ăsta lipsit de suport. Apoi trec la enumerarea câtorva ipoteze şi descopăr din nou că e aiurea. De exemplu:

- şansele ca eu să devin căpitanul naţionalei de fotbal a Braziliei sunt zero

- ipoteza că L.A. Lakers să-l ia pe Boc, pentru postul de pivot, în locul lui Shaq sunt, de asemenea, nule

-Băsescu un preşedinte democrat – aici calculul e mai încurcat, că nu se ştie pe geamul cărui wc iese Neamţu, nici cum se calculează viii

-şansele ca Elvis să cânte live, la balul bobocilor de la Spiru, la toamnă, sunt, să admitem, neglijabile

- probabilitatea ca timp de 24 de ore pe FB să nu apară nicio poză cu pisici sau să nu se spună nicio tâmpenie, veţi admite, e mult mai scăzută decât ipoteza cu Elvis la balul bobocilor

- ne putem imagina scenariul în care, la Washington, congresmenii americani cedează presiunilor lobby-ului românesc, speriaţi de ameninţările cu sancţiuni din partea Bucureştiului, şi dau undă verde exploatării gazelor de şist la Disneyland, de către compania controlată de Cocoş, dar probabilitatea e, din nou, zero

-fizica cuantică admite chiar şi cele mai năstruşnice ipoteze, lua-l-ar naiba pe Schrodinger şi pe mâţa lui; totuşi, şansele ca, în pârnaie, Gigi să rezolove ecuaţiile câmp care închid teoria unificată a câmpurilor sunt nule

N-are sens să merg mai departe cu enumerarea. S-a înţeles ideea. Nici nu e nevoie să merg cu gândul atât de departe. Există o sumedenie de lucruri mărunte, care în aparenţă se lovesc cu firescul, pe care nu le voi vedea întâmplate în cursul existenţei mele. De la un trafic civilizat, până la o Românie a respectului. Iar refrenul “să nu spui niciodată…” nu îmi oferă nicio consolare. Ba nădejdea în lucruri încă şi mai de nimic e imposibil de hrănit. Îmi doresc, de exemplu, să pot vedea Omanul, pe îndelete, pe săturate. Zero şanse. Sau să găsesc forţa pentru a termina de scris toate acele lucruri pe care le-am început şi măcar o parte din cele pe care le am în proiect. Slabă nădejde. La o vârstă la care, deja, cea mai mare parte din energie se consumă pentru a-mi menţine biologia în stare de relativă funcţionară, când toate resursele se risipesc pentru a cârpi un organism care se prăbuşeşte, prizele astea de optimism de enunţ nu-mi folosesc la nimic.

Am învăţat, în schimb, după o viaţă, că nu am greşit procedând pe dos. Şi încăpăţânându-mă să cred că sunt lucruri în faţa cărora, dimpotrivă, întotdeauna trebuie să spui “niciodată”.

P.S. Finalul a ieşit cam aiurea, grohăind un patetism fără rost, dar mi-e lene să-l schimb.

Personal nu cred că e o simplă coincidenţă faptul că Băsescu a ieşit cu mârâiala legată de revizuirea Constituţiei fix după ce s-a întors coabitacul ăla mic din Germania, de la prelucrare. Dar poate fi o simplă coincidenţă, cum sunt atâtea altele, ca de exemplu bizara coincidenţă că după ce apune soarele se face întuneric.

Când vine vorba despre revizuiala Constituţiei, avem, de fapt, trei subiecte: ce vrea ăla, ce vor ăştia şi ce vrem noi. Dar n-o să discutăm despre niciunul dintre cele trei, pentru că n-are sens. O să vorbim despre politichie, pentru că doar despre asta e vorba.

De ceva vreme, Băsescu a ieşit la încălzire, pregătindu-se să redevină jucător, în perioada care i-a mai rămas din mandat, în noile condiţii, ale noii majorităţi parlamentare şi pregătindu-şi cariera politică post-Cotroceni. Ambiţiile sale nu puteau supravieţui în faţa zdrobitoarei majorităţi useliste aşa că devenea obligatorie dislocarea unui bloc important din această majoritate şi asigurarea că are la Palatul Victoria un premier dacă nu docil, măcar cooperant. Aceasta era prima etapă. Pe care Băsescu a şi bifat-o prin bileţelul de coabitare cu Victor Ponta.

Deşi învingător, alături de USL, în alegerile de anul trecut, Victor Ponta era mai fragil ca niciodată, tocat de scandalul plagiatului, ostilitatea Berlinului şi a altor “parteneri” europeni, presiunile americane (Chevron e un cuvânt cheie pentru multe din lucrurile care se întâmplă pe la noi în ultima vreme). Aflat la o vârstă la care speră la o viitoare carieră politică importantă şi după actualul mandat de premier, Ponta a socotit că pactul cu Băsescu e un cost acceptabil pentru recâştigarea păpuşarilor străini şi consolidarea puterii personale. ( Toţi premierii României de după ’90 sunt astăzi lipsiţi de greutate în politică – Isărescu nu avenit din politică, nici nu a rămas acolo) De aici şi entuziasmul cu care a preluat temele de casă ale lui Boc, în ciuda nemulţumirii aliaţilor din USL. A fost mai departe doar o chestiune de timp până când Ponta a devenit izolat de restul partenerilor din USL, îndepărtat de electoratul care l-a adus la Victoria. Băsescu a mizat corect pe labilitatea temătorului Ponta. Acum urma etapa a doua.

Au urmat acţiuni mai mult sau mai puţin discrete, suficient de vizibile pentru a-l reintroduce pe Băsescu în atenţia publică. Plimbări pe la zilele comunelor, pe la mânăstiri, întâlniri cu simpatizanţii de pe Facebook şi alte tăieri de moţ. Mesajul care trebuia livrat era clar: Băsescu există încă şi se mişcă. Ieşirea de ieri anunţă intrarea în ultima etapă.

Iar ultima etapă e o mişcare de alba neagra. Mişcarea aceea în care escrocul profită de momentul când fraierul nu e atent şi întoarce masa cu totul. E exact ceea ce îşi propune Băsescu să facă acum, inventând tema unui noi referendum. Practic, prin această mutare, Băsescu ia rolul de până mai ieri al USL, reluând o temă populară/populistă, precum reducerea numărului de parlamentari şi opunând-o USL, care, nu-i aşa, a adus Parlamentul la peste 500 de parlamentari! Cu acest pretext Băsescu poate bloca tot demersul USL de revizuire a Constituţiei ( revizuire care oricum e discutabilă sub multe aspecte!). Ce poate face USL acum, la un astfel de referendum? Să îşi susţină propria viziune despre viitorul Parlament, opunându-se lui Băsescu şi unei viziuni tembele, dar populare, asumându-şi riscul de a fi înfrânţi la referendum? Să susţină propunerea lui Băsescu, extinzând coabitarea şi îndepărtându-şi de tot susţinătorii? Campania pentru referendum îl poate ajuta pe Băsescu să fie foarte prezent, criticând guvernarea USL, livrând mesajele populiste care, să fim serioşi, pot în continuare prosti un segment semnificativ din “înţeleptul” electorat românesc.

Ponta se află într-o situaţie complicată. De acum vor începe să sosească facturile coabitării, iar astea sunt mari şi se plătesc în procente. Multe procente. Un nou demers de suspendare e aproape imposibil, susţinerea de care s-ar mai putea bucura acest demers e redusă, Ponta are deja reputaţia de coabitac, iar electoratul său se simte deja trădat. Premierul trebuie să facă rapid o alegere, între aliaţii din USL şi electoratul care l-a dus la Victoria şi coabitarea cu Băsescu, care speră să-i aducă sprijin occidental pentru viitorul său politic. Complicată alegere.

Nu am să scriu, aşa cum am făcut-o cu alte prilejuri, un text care să vă tulbure sau măcar să vă mişte emoţiile. Nu am să vă spun povestea, pe care o găsiţi aici. Am să vă rog doar să îmi fiţi alături şi împreună să-i fim alături lui Arsulici. Şi să facem ceea ce se cuvine făcut pentru a-l vedea pe puiuţul de Arsulici, Vlăduţ, mare şi voinic.

Să ne trăieşti, voinicelule! Nu te lasă rumânii tăi!